Jurnal de panică 5

La 16.00, ca un boier, înfulecam dintr-un colț de pâine neagră și admiram peisajul, da, ăla cu ghena-n fața blocului. Ca un făcut, că mereu pățesc, au apărut niște păsărele care-au început să-și șteargă ciocurile de mini-balconașul meu, în timp ce mă priveau în ochi. Bine, mai ales spre gura mea. Parcă-mi ziceau: huooo, hapsânule, nouă nu ne dai? Cereri tăcute de nerefuzat. Așa că m-am apucat și-am făcut o grămadă de firimituri, apoi le-am pus masa. Așteptau guralive în tei să mă retrag, apoi s-au năpustit pe pervaz și-au ciugulit…cât le-a trebuit. După ce s-au săturat, au lăsat pentru alte surate. Un fel de suflete de oameni buni, care se gândesc și la alții, doar că acum au încăput în trupuri firave, au ochi de jucărie și aripi de îngeri intrați la apă.

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: