La moartea unui zâmbet

Când dispar camarazii de condei. Dacă-mi dai o informație de breaking news, ți-o scriu și o urc pe site între două și cinci minute. Când moare un prieten ziarist, stau cu orele și nu-mi găsesc cuvintele. Azi, în urmă cu câteva ore, s-a stins Ovidiu Pauliuc, la doar 50 de ani. L-am întâlnit în prima lui zi de presă, în 1995 la Monitorul de Bacău. Da, e un…fost gazetar de provincie, dar unul bun. Un tip cu o figură timidă, dar extrem de vesel. Ziceai că viața lui e o petrecere continuă, unde nu se întâmplă nimic rău, iar bucuria de a trăi îl făcea să zâmbească și să arunce câte o glumă bine ticluită.

A fost la un pas de moarte în 2010, cred, când prietenul său cel mai bun a intrat în panică. Jurnalistul Poe (Claudiu Poenaru) a răsuflat ușurat că n-a rămas fără partener de rock, bucătăreală și voie bună. Un an mai târziu însă, Poe (42 de ani) a fost internat în spital și s-a stins în câteva săptămâni, fără să accepte vizitele amicilor. Atunci i-a dispărut jumătate de zâmbet lui Ovidiu. Și a continuat să se chinuie cu boala lui, sperând la un transplant, în timp ce scria mai departe. Nu, pentru ziariști nu prea se fac campanii de ajutor. Ei contează atât timp cât scriu. Altfel pot muri de foame sau de boală. De multe ori, nu sunt pomeniți nici în ziarul unde și-au petrecut ultimele momente din viața profesională, ori se exagerează și li se ridică ode tardive.

Mă gândesc că Ovidiu a plecat la întâlnirea cu Poe, unde se vor regăsi cu o groază de gazetari ce s-au stins în ultimii ani. Nu, nu cred că vor face o redacție în rai, cum e meteahna stupidă a multora care scriu despre cei plecați. Evident că n-am nici certitudinea că se vor întâlni, dar e frumos să ne imaginăm că e ceva dincolo de groapa în care suntem uitați. Ca orice grăunte din univers, sper să existe ceva frumos și să râdeam acolo ca proștii că ne-am temut să ajungem într-un loc unde nu există tristețe.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească-n pace pe Ovidiu!

 

Notă. Cum scria Ovidiu despre prietenul său plecat la 42 de ani, într-un blog acum invizibil. Rânduri care riscă să fie șterse din memoria internetului, dacă nu las textul aici.

„Poe ne-a părăsit într-o joi, 17 martie 2011, pe la ora 4 după-amiază. A doua zi, vineri, în zori, m-am dus după el, la Bucureşti. Abia sâmbătă mi s-a dat voie să îl văd, iar revederea aceea a rămas înfiptă în memorie mai adânc şi mai dureros decât oricare dintre multele amintiri cu Poe. E încă un an fără Poe. Azi am să beau un pahar cu vin în amintirea lui, a prietenului meu veşnic. Și eu şi Poe ne-am cam grăbit să ardem viața, de parcă ne-a fost teamă să nu pierdem nimic din nebuniile ei, iar împreună am cam gustat din toate, mai bune sau mai rele. Poate ca Poe s-a grabit un pic mai mult…

Iar dacă azi, 17 martie 2014, aduc vorba despre Poe înseamnă doar că mă încadrez într-o convenţie care are forma banală a unui calendar ce numără zilele. De fapt, amintirea lui Poe nu respectă nici o convenţie, fiindcă e tot timpul la locul ei bine stabilit, sub forma unui munte de istorii ce abia mai încap în memorie şi pe care le port pretutindeni. Poe e mereu prezent, apare în minte de te miri unde şi te miri când, pe trezie sau în vis, iar asta mă face şi mai mult să regret orice zi când ne ciondăneam şi ne ţineam departe unul de altul, ca doi copchii ţâfnoşi şi orgolioşi, în loc să ne petrecem timpul împreună.

Cu Poe m-am împrietenit fulgerător. Cum s-ar zice, a fost un coup-de-foudre: văzut-vorbit-glumit-plăcut-băut o bere, la o partidă de biliard. Iar de acolo a început o prietenie dintr-aia rară, ca o piatră preţioasă. Şi cu atât mai dureroasă plecarea lui. Ne plăcea să facem haz de necaz. Chiar şi de boli, chiar şi atunci când pe Poe nu-l mai putea ajuta nimic şi când fiecare zi era mai întunecată decât cea dinainte. Am sperat până la final…

Azi beau un pahar cu vin şi fac ceva bun de mâncare, aşa cum i-ar fi plăcut. Şi asta, fiindcă uneori mai fugeam de fetele noastre, de serviciu, de lumea întreagă şi ne retrăgeam în bucătărie, unde ne găseam tihna gătind bunătăţuri. Poe era bucătar mai iscusit decât mine şi decât mulţi alţii. Poe, de care mi-e dor aşa cum poate numai de părinţi îmi e dor. Trei puncte de sprijin pe care le-am pierdut…”.

PS Patru ore, am căutat cu disperare o imagine cu cei doi, din zeci care erau înainte doar pe Facebook. Cineva le-a șters, dar am mai găsit unele separate sau cea veche din 1996, cred, când o parte din gașca era așa de la stânga la dreapta: Claudiu Târziu, Simona Popa, Bogdan Căruntu (caricaturist), Poe, Remus Radu, Florin Crăciun și Ovidiu Pauliuc. Mai jos, Liviu Avram, redactorul-șef al ziarului de la acea vreme.

 

2 comentarii la „La moartea unui zâmbet”

  1. În puține cuvinte, un foarte frumos necrolog.O echipă de ziaristi români,cărora imposibil să nu le observi constanța lor în timp.Va mulțumesc!

    Răspunde
  2. Shalom (Pace!) tuturor!
    Regret pierderea prietenilor dvs.!
    Bunul Tată ceresc ne ține pe toți ÎN VIAȚA ACEASTA, deopotrivă, copii ai Săi, fie mai buni, adică ascultători de EL, fie mai năvalnici în încrâncenarea înfiată de la Satan – fie amândouă stări de afișat treptat…

    ROSTUL FINAL e numai unul:
    SĂ-L FI CUNOSCUT PE EL, TATĂL CERESC, PRIN CARE SĂ FI ÎNVĂȚAT A IUBI…
    Altfel, oare de ce am mai trăit, figuri de lut pe un pământ!?
    Eu L-am cunoscut !!!!!!!!
    Acum, sfârșitul școlii „vieții în păcat” aștept cu sufletu-mpăcat! 😊

    DORESC, să fie absolvit acest frumos „bacalaureat/examen de majorat”,
    ORICUI !

    De aceea am să las
    un semn ajutător:

    BIBLIA = 10 minute = 1 capitol/zi

    (#BIBLIAinScoliSiNUreligia!)

    Răspunde

Lasă un comentariu