Povestea unei țărănci. Floarea, bunica mea


Am făcut un interviu cu bunica acum patru ani. Mult am mai râs atunci, după cum povestea. Ar fi trebuit să apără de Paște, în mai 2016. S-ar fi minunat și ea, cea mai bună dintre flori, Floarea Lovin. 

De câte ori mă vedea, zâmbetul ei semăna cu o pâine aburindă, abia scoasă din cuptor, iar ochii curioși ca de copil păreau să-mi cântărească gândurile nerostite. Bunica râdea ușor nedumerită că ar fi cineva curios să-i afle povestea. Una începută de fix 87 de ani pe 1 mai, zi în care creștinii ortodocși sărbătoresc Paștele, în acest an de grație. Am răsfoit pagină cu pagină romanul unei vieți, cu invidia unui scriitor conștient că nu și-ar fi putut imagina așa ceva. Un adevărat film alb-negru, mut, dar captivant.

Strălucitori ca un cer de mai, ochii albaștri îi sunt singurele bijuterii pe un trup smerit de vârstă. La câțiva pași până la aniversare, Floarea e acea poveste care n-are nevoie de prea multe cuvinte, ci de o privire. Și de amintiri pentru cei apropiați, amintiri calde, cu aroma bucatelor de sărbători. Rușinată și cumva neîncrezătoare, bunica și-a pus mâna la gură ca pentru a-și opri cuvintele. ”Măi, băiete, faci haz de mine? Da’ ce-am făcut io să apar la ziar?!”.

Să asculți însă povestea unei țărănci simple e ca simfonia unei ploi de vară. Una într-adevăr senzațională prin simplitatea ei, într-o viață dură din care ar fi demisionat mulți, de la Sisif în jos. Istoria ei ar putea fi un roman de succes, ca multe alte povești nespuse ale bunicilor noștri.

Copilărie cu termen de expirare: până la trei ani

1929 a fost un an al evenimentelor istorice: începutul crizei din SUA, după joia neagră ce a prăbușit bursa, zeci de ortaci de pe Valea Jiului erau lichidați în timpul unei greve, Guvernul Iuliu Maniu organiza Serbările Unirii, iar într-o casă din chirpici, azvârlită de destin pe buza unui deal din satul băcăuan Tisa, se năștea în familia Stan un boț de om cu ajutorul unei moașe. Blondă, cu o claie de păr, firavă și cu o privire înfometată, dar prea cuminte pentru un bebeluș. Ca o floare, așa s-a gândit mama ei, Maria, care ar fi fost declarată eroină pe vremea lui Ceaușescu la cei zece prunci aduși pe lume. Doar că-n vremurile acelea era ceva obișnuit la țară, nu vreun prilej de decorații. Nici măcar certificat de naștere nu primeau părinții. Era suficient că scria preotul în caietul său.

Prima filă din roman s-a umplut repede în trei ani de vis, când laptele a curs la propriu, la fel și mierea de albine din stupii familiei. Năzuroasă de la gâlceava cu dealul ce socotea că este mai înalt, pădurea a fost blândă cu toți copiii familiei Stan. Le-a oferit fructe și loc de joacă, pe lângă brațele pe care și le arunca în sobă pentru ca iernile să nu-i înghețe pe micuții ce dădeau viață copacilor dezgoliți, cu vocile lor colorate. Seara, satul amuțea în timp ce vitele erau mulse, iar o vioară se juca în părul nopții prin degetele lui Vasile Stan. Străbunicul meu nu era vreun domn de la oraș, cu studii prin străinătate, ci un țăran fără școală care și-a bătut părinții la cap până i-au cumpărat instrumentul. L-a văzut la o nuntă și de atunci s-a îndrăgostit de el. Încet-încet, cu ajutorul unui vecin, a învățat să cânte, iar pasiunea lui nu s-a revărsat doar în cântări pentru familie, ci a adus și bani, că petrecere fără lăutar se cheamă parastas.

Brusc, la trei ani, Floarea și-a pus copilăria în cui, pentru că era vârsta la care cei mici începeau munca. Una ușoară pentru început, cu păscutul bobocilor de rață și gâscă, apoi al mieilor. Fetița bălaie, cu ochii decupați din cer, își fura copilăria doar de sărbători, când colinda, dădea iama în bunătățile de Crăciun, se avânta la săniuș sau nimerea să se spele cu ultima lingură de apă din cana în care oul încondeiat de Paște înnopta alături de-un bănuț. I s-a părut că peste noapte a învățat să toarcă la 7 ani, ba chiar să țină gospodăria ca o femeie măritată, cu gătit, spălat haine, țesut, cusut, dat cu sapa, recoltat, hrănit animalele șamd. Treaba nu avea răgaz mai mult de câteva ore pe noapte. Joaca îmbătrânise așteptând-o pe Floarea, dar munca era mereu pe primul loc și zâmbea răutăcios când dorea să-și odihnească trupul ca un fus fugărit .

Parcă ieri a fost, mi-a șoptit bunica, în timp ce frământă colțurile baticului, de parcă ar putea stoarce timpul și să-l întoarcă acolo, în momentul în care lumea ei a fost aruncată în vale, la vreo șase kilometri de casă. Avea 10 ani, iar păpușa din cârpe, singura jucărie, devenise de mult o amintire, la care privea uneori cu jind. N-a fost trimisă la școală, visul ei pentru care-și plângea cu ciudă soarta. Dacă ar fi fost băiat, părinții i-ar fi dat voie să bată cei 10 kilometri până la tabla cu creta ce aștepta timid să nască litere și cifre sub degețelele curioase ale copiilor. Ruperea ei din sânul familiei a fost neașteptată și bruscă, atunci când Mătușa Adela a venit la Vasile și l-a rugat să-i dea un copil, că ea nu avea, apoi că ea nu mai face față în gospodărie, cu bărbatul plecat la război. N-ar fi plecat, că sufletul încă i se legăna pe arcușul viorii părintești, dar hotărârea celor care i-au dat viață nu putea fi tăgăduită.

Tinerețea, ca un bal

Din dealul de pe Tisa, ca un fluture, copila a aterizat în valea satului Prisaca. Aici, în casa mătușii, ea a devenit domnișoară, apoi și-a găsit ursitul imediat după ce a împlinit 22 de ani. Muncile din gospodărie și de pe câmp erau răsplătite, dar nu cu un fagure de miere, o lingură de mâncare în plus la strachina de lut. Era lăsată să meargă la bal sau la horă, un fel de joacă pentru copii mai mari, unde cele mai mândre costume populare se învârteau ca florile în dansul vântului până amețeau, parfumate cu zâmbete și bujori de la cine știe ce privire îndrăzneață. Chiar dacă s-ar fi putut rupe de grajd, unde vacile așteptau să fie mulse, ori de cine știe ce treabă prin gospodărie, Floarea n-a fost fermecată de sâmbetele de la căminul cultural. Era prea multă tevatură, mai ales că tinerele puteau merge doar însoțite de părinți sau de prietene, dar ora de întoarcere pentru fete era una singură: înainte de apusul soarelui. O singură dată a greșit socoteala cu două case până la mătușa ei, iar bătaia luată nu a fost deloc ruptă din rai, dar a fost de leac pentru orice bal sau horă. Atunci a fost ultima oară când s-a dus la bal.

Nunta cu mireasa îmbrăcată în perdea

Următoarea petrecere a fost la 22 de ani, când o vecină i-a spus că fratele ei își caută mireasă, iar ea a acceptat pe loc când l-a văzut pe Costache Lovin, un tinerel de 27 de ani ce provenea dintr-o familie cu nouă copii. Timidă ca o adolescentă, bunica se fâstâcește când o întreb cum de l-a plăcut și s-a hotărât atât de repede. Era gospodar și avea suflet bun, zice ea repede pentru a scăpa, dar recunoaște cu greu că i-a fost ușor când a văzut un bărbat cât ușa, blond și cu ochi albaștri. Înainte de a o peți pe ea, bunicul fusese și la altă tânără din sat, dar a renunțat înainte de a intra pe poartă când tatăl ei i-a spus că doarme și să aștepte. Era 10 dimineața, iar el a dat din mână a lehamite și a spus: „Deh, ra!”. Țăranii începeau munca de la 5:00, când verile mijeau ochii pe culmea dealului, iar iernile nu aveau nevoie de ceas, pentru că nămeții nu se dădeau singuri la o parte din drumul spre grajd, cotețul porcilor și-al păsărilor sau din cărarea ce dădea în ulița de unde rata îi ducea la slujbă.

În satul Românești, pe un frig de se ascundeau pietrele sub prispa pricăjită a casei cu două camere, Floarea și Costache au organizat nunta pe 14 ianuarie 1950, fără a sări vreun obicei, chiar dacă sărăciei îi chiorăiau mațele de foame. Mirele a tăiat un vițel din care au făcut borș și fripturi, lângă care au aruncat, generos, un pilaf ce poftea la murăturile abia eliberate din butoaie. Sarmalele fierbinți au fost domolite cu vin și țuică, în timp ce lăutarii încălzeau curtea cu scântei din arcușurile viorilor bătrâne. Bunicul a avut un costum nou, iar bunica, o rochie croșetată de mătușa ei pe marginea unei perdele. Cu cerceii de tablă pe care i-a primit cadou la 5 ani, pe care-i poartă și acum, Floarea n-a simțit că ar fi altfel față de altă mireasă, când s-a trezit cu verigheta pe deget. Verighete care au fost pierdute cumva la sapă, la vie sau cine știe ce altă muncă a câmpului. N-au privit asta ca pe un semn, că doar nu niște bucăți de metal le-au unit destinele.

Tot atunci și-au unite zestrele: două vaci, 67 de prăjini de teren arabil, o vie și 10 prăjini de pădure. Aproape două hectare de pământ — au socotit ei. Agricultura și creșterea animalelor le-au asigurat supraviețuirea, ba chiar bunăstarea. De la două vaci au ajuns la patru, cai, oi, iepuri, porci și o groază de păsări. Costache a cumpărat tot mai mult pământ, pentru că se gândea că trebuie să le lase ceva moștenire celor trei copii (două fete și un băiat), născuți la distanță de doi ani între ei: 1952, ’54 și ’56. Sacrificiile pentru fiecare palmă de teren erau mari, iar asta se răsfrângea asupra familiei: opincile păreau un lux, pe lângă tenișii care le purtau pașii celor mici spre școală, prin zăpada de un metru. Aici, cheltuiala n-a putut fi evitată, pentru că Floarea a avut un vis: toți copiii ei să învețe carte. Așa a deslușit și ea buchiile, iar când a început a citi din Biblie a simțit de parcă s-a născut a doua oară.

Începutul sfârșitului: colectivizarea

Foamea țăranilor pentru pământ a fost stinsă repede de comuniștii care au decis confiscarea și trecerea la CAP a terenurilor. Localnicii din Românești au fost loviți ca de trăsnet de vestea dată de șeful raionului Moinești, un tovarăș cu nume predestinat: Roșu. Acesta a greșit, zice cu năduf bunica, atunci când a decis colectivizarea zonei considerate una neprofitabilă pentru agricultură, fiind deluroasă. Româneștiul este păzit de un deal împădurit, unde și-au făcut culcuș câteva vii și lanuri de iarbă înaltă, în care vara greierii cântau fără odihnă, chiar și când coasa le era deasupra capului. Sătenii s-au revoltat, în frunte cu bunicul, dar secretarul de partid i-a amenințat cu pușcăria și că le dă copiii afară din școli. Până la urmă, n-a fost nici ca el, nici ca ei. Cu greu, țăranii au putut să-și păstreze pământul încercuit, de obicei doar grădinile și viile, că altfel ei știau unde au teren și fără vreo hartă de la Sfatul Popular. Unii însă n-au rezistat șocului. Au înnebunit, s-au spânzurat sau s-au îmbolnăvit de inimă rea, ca bunicul.

Deodată, Floarea și Costache au devenit sclavi pe propriul pământ, dar și pe al vecinilor. Ea a decis să muncească la CAP, iar el a căutat muncă de bărbat, trecând prin câteva slujbe până a ajuns tractorist, apoi mecanic la atelierul de reparat tractoare. A avut și o slujbă care i-a trezit romantismul pentru o clipă: paznic la o seră de flori. Atunci i-a oferit soției un braț de flori. Primul și ultimul din viața lor împreună, dar asta n-a deranjat-o niciodată pentru că florile erau peste tot în grădinița din curte, unde zmeura se lupta pentru supremație, ori pe câmp. Ea avea 55 de ani, fiind deja bunică. Bădia Costache – cum îi spuneau sătenii – era un om prea serios pentru a cădea de două ori într-o astfel de criză lirică. Muncea de dimineața până noaptea, își ajuta vecinii care „nica nu știu”, iar lui îi era mai ușor să facă decât să-i învețe, dar avea momentele lui de pauză în care zâmbea sau chiar râdea în hohote contagioase. De obicei, când citea ziarul. Spunea ca pentru el: „Doamne, ce minciuni scriu ăștia!”. Dacă era întrebat ceva despre evenimentele de dinainte și de după, bunicul răspundea mirat: „La ce să te aștepți de la o țară de hoți, mincinoși și puturoși?”. A murit în 1993 cu această convingere, chiar dacă începuse să-și recupereze din bunurile confiscate. Consolarea tardivă nu i-a făcut inima bine, iar ea a cedat. I-ar fi cedat mai repede, dacă Securitatea reușea să-l înfunde când a fost turnat că ascultă Radio Europa Liberă. Doar că a avut două răspunsuri convingătoare, atunci: un pumn pentru turnător, de a dărâmat gardul cu el, apoi invitația făcută milițienilor la el acasă, să le arate că nu are radio.

Bătrânețea și rugăciunea

Pentru Floarea Lovin, bătrânețea ar fi fost un cuvânt oarecare și n-ar fi împiedicat-o să-și vadă de treburi ca-n tinerețe. A privit moartea ursitului ei ca pe un dat, a plâns înfundat și s-a rugat la Dumnezeu să-i ierte bărbatul, că a fost om bun. De atunci însă, a început să se simtă sfârșită. O boală grea avea să-i ia bucuria de a face mereu câte ceva, că nu-mi amintesc să o fi văzut pe vremuri stând mai mult de două-trei minute nici la masă. Cu o forță nebănuită dacă-i priveai trupul firav, bunica a ținut gospodăria până la 80 de ani, dar de șapte ani a renunțat, ușor-ușor, la toate. Spiritul tânăr al fetiței de odinioară încă poate fi văzut limpede în ochii albaștri, zbenguindu-se ca odinioară. Trupul nu vrea, însă, să-l mai asculte. Și atunci se roagă ca rudele, cei trei copii, șase nepoți și trei strănepoți, să fie sănătoși. Cere și pentru ea ceva de ani buni: să o ia Dumnezeu, că, poate, împreună cu Costache, ar gospodări mai bine raiul sau măcar ar da o mână de ajutor.

„Miracole” pentru o viață lungă

În copilărie, bunica n-a avut, niciodată, brad de Crăciun, nici n-a primit vreun cadou, pentru că se considera păcat să strici un pom. Prima oară, a văzut la nepoți, iar cei trei copii ai săi au avut o crenguță de brad de care atârnau bomboane. Inițial, de multe ori cei mici desfăceau ambalajul și găseau nuci. Toți trei trăiesc și au peste 60 de ani. Floarea Lovin și-a făcut prima fotografie odată cu buletinul, a doua, când s-a căsătorit, iar următoarea, când fata cea mare avea 3 ani. Nu a suferit că nu poate să-și facă selfie. Primul radio a fost cu clape și era deschis, de obicei, duminica, după slujba de la biserică, atunci când era difuzat un program de muzică. De obicei, populară. Pe la sfârșitul anilor ’70, a apărut și televizorul cu lămpi în gospodăria din Românești. Pe de altă parte, animalele și orătăniile (rațe, gâște, găini) erau tot în curte, aveau nevoie de hrană, de îngrijire, apoi intervenea operațiunea de colectare a ceea ce produceau. Nici grădina nu dorea să se sape singură, iar roadele să vină în cutii cu vreun cod de bare. Așadar, televizorul a fost mai mult de decor, cu excepția revelionului. Vreme de 80 de ani, bunica n-a ocolit niciun post, de Crăciun sau de Paște. Nu s-a plâns niciodată că i-ar fi greu să se abțină de la ce este interzis, iar necazurile au fost privite cu replica bine-cunoscută: „Așa a vrut Dumnezeu!”. Nu, nici de Paște n-a existat vreodată un iepuraș în copilăria sau în căsnicia ei. Cadoul era un ou înroșit și sfințit la biserică de Înviere, care era lăsat peste noapte într-o cană cu apă, alături de un bănuț. Era folosită toată apa la spălat de dimineață, apoi era culeasă răsplata. Nici bunica mea n-a intrat pe Internet, chiar dacă de câțiva ani îi este la îndemână. Știe să răspundă la telefonul mobil, iar asta este uneori singura legătură dintre ea și restul lumii. Pentru ea este suficient. Are timp să se roage pentru rude și puținii vecini din sat, dar și pentru iertarea sufletelor celor plecați.

Epilog

În primăvara lui 2016, am făcut interviul cu ea. Ar fi trebuit să apară într-o revistă înainte de Paște. Nu s-a mai întâmplat din motive de bucătărie internă a gazetei. La sfârșitul lui noiembrie, bunica s-a simțit tot mai rău, așa că a fost internată într-o clinică din Bacău. La scurt timp, sufletul i s-a desprins de trup și a alergat spre gospodăria din Românești. Pe un frig de tremurau și pietrele, am dus-o alături de bunicul. Pe drum, am privit casele pline de viață în copilăria mea. Nu mai era nimic. Doar un sat pustiu și amintirile ca niște năluci.

PS Dacă mai aveți bunicii aproape, nu stați pe gânduri, ci profitați. Faceți un interviu cu ei, notați toate amănuntele și încercați să-i surprindeți în cât mai multe fotografii. Și filmele sunt capodopere, chiar dacă vizionarea se va face într-un cerc restrâns.

3 comentarii la „Povestea unei țărănci. Floarea, bunica mea”

  1. Muy buena historia, me conmobio hasta las lágrimas, me recuerda a mi abuela quien me crió, de mucho fuerza y carácter y con gran amor para todos, así eran ellos nuestros abuelos, buena madera, robles. Hoy mi abuela cumplía años. Dios los tenga en su gloria.

    Răspunde
  2. Emoționant! Vremuri şi oameni de demult, poveşti de viață unice, simplitate şi curețenie sufletească şi trupească.
    Amintirea bunilor mai trăieşte doar prin noi… După… nu mai are cine!
    Eu mi-am petrecut copilăria şi vacanțele de vară la străbunici şi pe urmă la bunici, însă nu am cui transmite mai departe trăirile de zi cu zi şi viața la țară, în sate uitate de vremuri şi parcă aevea… cu miros unic în funcție de locuri şi anotimp!

    Răspunde

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: