Povestea editorului homeless


Când povestitorul devine povestea, așa sună introducerea pe blogul unui fost editor executiv de la un ziar local din Indiana. Despre Rick Jackson am aflat când ochii îmi rânjeau printre dinți, atât de somn îmi era, după trei ore de odihnă în ultimele două zile. Deodată, articolul din New York Times m-a înduioșat după titlu și scurta introducere. Asta a fost tot, pentru că autorul a avut multe scăpări de documentare, apoi figura eroului mă trimitea cu gândul la un băutor pătimaș de bere, care atât face.

Pe scurt, nenea Rich are 54 de ani, dormea de 10 luni într-o cameră care era despărțită de redacție de un hol, iar noul patron l-a restructurat din motive necunoscute și l-a trimis să fie liber pe străzi. Ziarul nu-și avea sediul ca-n penthouse-ul meu cu chirie, ci într-o clădire drăguță, dar omul muncise atât de mult că nu apucase să despacheteze și să-și caute casă. Așa susține. Acum a acordat un interviu de pe prispa unui motel. Ziaristul de l-a luat la întrebări nu a fost curios să afle de câți ani lucrează Rich în branșă, unde și dacă a făcut ceva performanță. Eu da. Și mi-am pierdut două ore pentru a afla că are în CV doar două locuri de muncă, cel puțin așa e pe Facebook unde are o poză oribilă și două emoticoane la ea. Cumpărat de compania cu cele mai multe publicații din SUA, Gannet (trust fondat în 1906 și devenit uriaș după fuziunea cu GateHouse, anul trecut), The Herald-Times are rank 3,5 pe jucăria lui Mark, iar cititorii se plâng de calitatea articolelor de ani buni și de livrarea ei gazetei. Așadar n-a făcut vreo brânză. Aparent.

 

 

Deja starea și impresia mi s-au schimbat. Din milă în enervare. E ca și cum Pro tv ar plânge pe umărul unui ziarist de provincie, care a condus o gazetă de perete prin Cuca Măcăii, dar nici el nu era vreun reporter formidabil sau un șef special. Povestea e că a rămas pe drumuri, ca mii de jurnaliști din martie doar din trustul Gannett. Partea sensibilă e că și-a făcut un blog care se numește The editor homeless. Sigur, e pentru sensibilizarea unor persoane empatice. Nu e omul străzii, că doarme la motel, iar după articol patronul a spus că-i oferă 10 zile gratuit, apoi mai are ceva pe card, plus beneficii de încasat de la fostul angajator. Din fericire, povestea lui a ajuns la mulți oameni care i-au trimis mesaje prin care se oferă să-l ajute. Și el chiar nu scrie rău. Pentru blog. Ca ziarist n-ai de unde sa-l apuci, pentru că nu toate ziarele din America pot fi lecturate în Europa, din motive stupide de GDPR. Apoi, el avea o rubrică duminicală, unde-și dădea cu părerea, iar pe Facebook și twitter e aproape zero. Am rugat totuși un prieten din SUA să-mi citească orice scris dar din ziar, iar el mi-a spus că trebuie să plătească. Sigur, nu i-am cerut să se aboneze pentru a vedea cât de bun e Rich. Ar fi fost absurd.

De ce-am scris asta? Nu pentru a vă pierde și voi ore, ca mine, ci pentru a vedea că presa americană are scăpări de documentare, că situația gazetarilor e la fel de grea și că un șut în fund poate fi un pas înainte. Chiar și la 54 de ani, un analfabet în social media și-a făcut un blog. Nu vă spun că are mai mult trafic în trei zile, cu trei articole, decât site-ul pe care-l citiți acum cu 160 de articole în ultima lună. Bine, pe mine încă nu m-a întrebat The New York Times dacă-s ok după 11 ani de jurnalist freelancer. Sigur, Rich își va găsi un job, de unde va pleca iar, sunt sigur, dar a avut curajul unui restart (eu sper să-și pastreze blogul, că-i păcat altfel). Nu s-a plâns de o conspirație împotriva lui, ci se consideră norocos că are prieteni care au sărit să-l ajute cu bani și alte alea. Concluzia: nu disperați. Există undeva pe cer o stea doar a voastră.

Notă: Voi lăsa link spre blogul lui Rich, că poate va fi curios să verifice ce scriu cu ajutorul google translate, mă va căuta și așa îi voi lua un interviu cum se face, nu povești siropoase pentru dulăi somnoroși și pisici borțoase.

Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: